Ca să reuşească, proiectul unirii cu Basarabia ar trebui să folosească ca liant ceva mai mult decât simpla identitate naţională.

Preşedintele Traian Băsescu a dezvăluit unul din proiectele sale strategice ţinute până acum în semi-secret: unirea cu Basarabia. Nimeni nu va dezaproba acest proiect la Bucureşti, dar nici mare entuziasm nu va genera. Unirea cu Basarabia este un plan paradoxal: se trage dintr-un naţionalism pe cale să-şi piardă vitalitatea în Europa de azi şi totuşi nu are destulă susţinere tocmai din cauza unei psihologii naţionale. Românii, dacă ni se permit aceste generalizări mereu riscante, dar fără de care nu se poate, sunt bovarici, în sensul că doresc să fie mereu altceva şi mai mult decât sunt. Simptomul este cel mai vădit la elita intelectuală românească care îşi caută validarea exclusiv în occident şi care pare mai curând dezinteresată de crearea unei pieţe culturale locale. Dar aceeaşi pornire ar putea fi găsită şi la masele aculturale care pornesc în Vest ca să câştige mai bine şi care, în ciuda faptului că îşi păstrează cu mare grijă anumite reflexe şi obiceiuri de acasă, tind să devină mereu altceva, ruşinate întrucâtva de propria origine.

Românii sunt mereu mai entuziaşti decât alţii să se declare „europeni“ (sunt dovezi statistice certe) tocmai pentru că astfel scapă de propria identitate. De fapt europenitatea este o salvare pentru românii care s-au săturat să fie români, dar care nu pot deveni atât de uşor germani, francezi ca să nu mai spunem scandinavi. Cioran a devenit scriitor francez în urma unor eforturi extraordinar de mari, la care face aluzie în puţinele sale mărturii (vezi filmul lui G. Liiceanu cu E. Cioran).

Şi pentru că basarabenii sunt români, identici ca limbă şi psihologie cu românii ceilalţi, ei par animaţi de acelaşi bovarism. În replică la unionismul deconspirat al preşedintelui Băsescu,