Cartea doamnei Anca Vasiliu Despre diafan, apărută în 1997 la J. Vrin şi tradusă de Irinel Antoniu în 2010 la Editura Polirom, este pentru filozofia românească o provocare categorică. Ea vizează reconstrucţia unei problematici platonico-aristotelice, cu dezvoltări medievale greceşti, arabe şi latine, privind natura intermediară, de la diafanul şi intelectul posibil aristotelic la receptacolul platonician, sau de la imaginea în tradiţia greacă pînă la supravieţuirile ei în teologia creştină timpurie: o carte care ştie, cu instrumente de maestru, să parcurgă constant intervalul dintre teoria artei şi istoria filozofiei premoderne, pentru a arăta calea pe care modernitatea a uitat tema mediului, preocupată mai degrabă de natura individualelor care îl compun, dornică de a miza pe densitatea lor ontologică. Cartea este pentru noi provocatoare pentru că adresează o asemenea cercetare unei tradiţii care nu a fost constant şi fluent preocupată de tematizarea mediului, de acordarea unei valori ontologice acestuia, sau chiar de recunoaştere că producerea discretă a unui mediu cultural este condiţia necesară, dar invizibilă, a apariţiei tuturor vizibililor. Cum poţi înţelege o carte despre interval într-o cultură unde primatul creaţiei şi al vocii individuale subminează sau descalifică, adesea, operele invizibile care produc mediere, fără a fi ele însele poziţii distincte (de pildă, chiar traducerile de filozofie clasică), ci doar punţi de legătură care fac comunicarea posibilă? Soluţia există, dar pentru a avea succes, ea trebuie asumată matur şi radical: regîndirea şi depăşirea propriei modernităţi, cu o deschidere sistematică spre temele filozofiei antice şi medievale, a căror retrăire poate fi purificatoare pentru tradiţia filozofică locală.
Lectura cărţii doamnei Vasiliu poate produce o perplexitate celui care nu are un teren ferm de abordare, întrucît parcursul