Sergiu Nicolaescu mi se destăinuia cândva că marele ţel al vieţii lui a fost să nu scape din filme paginile înăl­ţă­toare ale istoriei Româneşti. Şi asta a înfăptuit. Într-o jumătate de secol de cinematografie, din mintea şi sufletul lui s-au născut filmele: „Mihai Vi­tea­zul", „Dacii", „Mircea", „Războiul de Independenţă", „Noi, cei din linia în­tâi", „Povestind al Doilea Război Mon­dial", „Oglinda", „Luptele de la Mă­răşti, Mărăşeşti, Oituz".

După cum au rămas în memoria neamului celebrele ecranizări după romanele „Ciuleandra", „Ultima noapte de dra­gos­te, întâia noapte de război" şi al­tele. Îl întreb pe maestrul Sergiu Nicolaescu dacă simte pe undeva în suflet re­gretul că nu a apucat să ecranizeze vreun alt roman al literaturii române. „Îmi pare tare rău că n-am făcut un film după «Fiul risipitor» al lui Radu Tu­doran. Mi-a ocupat lungă vreme gân­durile acest proiect după «Fiul ri­sipitor», dar nu am reuşit să găsesc ac­triţa potrivită pentru un asemenea rol senzaţional." Eroina principală este o uluitoare femeie, femeie prin ori­ce por, un teribil mănunchi de sem­ne de întrebare, un teribil mă­nunchi de semne de mirare. Permanent la punctul de fierbere cu patimă şi uitare de sine pentru dragostea ei, fidelă şi inexplicabilă. O arşiţă a iubirii pentru bărbatul care venea şi pleca din viaţa ei ca un navetist tiranic, ne­no­rocindu-i soarta.

„Este tipul de fe­me­ie, această eroină din «Fiul risipi­tor», către care am năzuit toată viaţa, pe care am căutat-o toată viaţa şi n-am găsit-o. Dar dacă stau să mă gân­desc mai bine, această femeie ului­toare pot zice că era mama mea." Îmi amintesc când confesiunea maestrului Nicolaescu era tremurată de la­crimi că îmi povestea cum mama lui, olteancă din Tg. Jiu, luptătoare ca cercetaş pe front, îi dădea să sugă din sânul sfânt al ei şi îi cânta cântece pa­triotice. Biroul de acasă al maestrului Serg