Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie – MCV – a fost arătat României de multe ori pe post de pisică neagră. Sperietoarea a ţinut până când tot mai mulţi români au înţeles efectul pervers al verificărilor care semăna leit cu şmecheria stimulării măgăruşului de povară cu morcovul de care nu se putea apropia. Ani de zile raportorii de la Bruxelles notau progresele mici ale Justiţiei din România, dar marcau in extenso lipsa de fermitate a instanţelor, amestecul politicului în sistem. Senzorii de la Bucureşti alimentau nemulţumirea controlorilor care dădeau verdicte negative citite cu mare satisfacţie de un flăcău nesigur şi tulburat de la biroul secretarului general al UE, Catherine Day (la mulţi ani, doamnă Ecaterina, că a fost ziua dumneavoastră!).

Regimul Băsescu s-a folosit cu cinism de MCV pentru a-şi atinge propriile scopuri. Neclare la început, împachetate sub lozinca luptei anticorupţie, ţintele lui Băsescu, puse pe adversarii politici şi pe instituţiile de presă considerate critice, au fost “predate” instituţiilor abilitate. Monica Macovei, ca ministru al Justiţiei, a impus în colaborare strânsă cu Băsescu Traian, veritabile echipe de killeri în Justiţie. Formarea DNA ca principal mijloc de executare a dosarelor cu ţintă politică a fost posibilă prin susţinerea fără discernă mânt şi fără limită primită de la Bruxelles.

Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie a funcţionat într-un singur sens – cel de a supraaprecia rezultatele DNA, cauţionând de la nivelul Comisiei Europene excesele lui Daniel Morar, devenit, prin acordarea de mandate succesive şi prelungiri fără număr, executorul dorinţelor lui Băsescu şi cutia de rezonanţă a umorilor şi complexelor Monicăi Macovei.

Justiţia din România a fost judecată statistic, după numărul de capete căzute, fără ca Viviane Reding şi Catherine Day să reţină excesele procur