Înfiinţarea Ministerului Afacerilor Europene ar fi putut fi mai mult decât o acţiune de imagine dacă domnul Leonard Orban ar fi preluat în coordonare directă toate cele şapte autorităţi de management din ministere.

Însă cum aceasta ar fi presupus o nouă acreditare la Bruxelles, deci o îngheţare instituţională de cel puţin câteva luni, guvernul a decis o reorganizare de tipul "şi-şi": şi un minister separat şi păstrarea actualelor organizaţii în schemele ministerelor unde au fost gândite.

Partea bună a deciziei este că de acum încolo măcar se va şti cine este responsabil direct de fondurile europene.

Complicat va fi însă de obţinut rezultate mai bune prin eficientizarea echipelor de management ale fondurilor, având în vedere că sunt la distanţă de noul ministru, atât fizic, cât şi ca răspundere directă.

În mod normal, ca să arate că are (cât de cât) putere asupra lor, noul ministru ar trebui să-şi aducă alături la prima conferinţă de presă toţi viitorii colaboratori, adică şefii autorităţilor de management din ministere. Măcar şi pentru a-i identifica în ochii presei şi ai contribuabililor, pentru că ei sunt cu adevărat responsabili de gradul de absorbţie.

Dar asta ar însemna ca aceştia să apară în faţa miniştrilor lor, să devină figuri publice, să conteze. Ceea ce ar fi şi de dorit, pentru că la adăpostul anonimatului nu există răspundere.

Din acest punct de vedere, o mare parte din nefuncţionalitatea administraţiei publice este cauzată de supracentralizare.

Totul trebuie să treacă pe la director şi doar acesta poate fi trimis în faţă.

Aşa cum şi ZF a arătat (în articolul "De câţi funcţionari publici este nevoie ca să fie trimisă o hârtie: de patru - unul o întocmeşte, unul o verifică, unul o avizează şi unul o semnează"), pentru o simplă invitaţie către presă la un eveniment a fost nevoie de patru semnături într-o Agenţie