Nassim Nicholas Taleb observă în eseul său “Despre robusteţe şi fragilitate” că Mama Natură iubeşte redundanţele. De aceea avem doi ochi, doi plămâni, doi rinichi, chiar şi două creiere. Fiecare are o capacitate mai mare decât cea necesară unor situaţii obişnuite, deci, redundanţa înseamnă asigurare.
Opusul redundanţei e optimizarea, pe care se bazează economia, matematizată de Paul Samuelson, iar matematica a contribuit la constituirea unei societăţi înclinate spre eroare. Economiştii vor considera că e ineficient să păstrezi doi plămâni şi doi rinichi, chiar dacă o astfel de optimizare ne va ucide după primul accident. Dacă am da-o pe Mama Natură pe mâna economiştilor ei ar scăpa-o de rinichii suplimentari: de vreme ce nu avem nevoie de ei tot timpul, ar fi mai “eficient” să-i vindem şi să folosim un rinichi central, plătit cu ora. Totodată, noaptea am putea închiria ochii, căci nu avem nevoie de ei ca să visăm.
Şi apropo de erori, teoria avantajului comparativ, descoperită de David Ricardo, spune că ţările ar trebuie să se concentreze asupra a ceea ce fac mai bine. Unele să se specializeze în vin, altele în haine. Dar ce se întâmplă când preţurile oscilează? Cel care produce vin va observa că e “captiv” în fabricarea unei singure mărfi şi va ajunge la o concluzie opusă lui Ricardo. De aceea Taleb crede că Mama Natură nu iubeşte supraspecializarea pentru că limitează evoluţia şi slăbeşte animalele.
Iar Mamă Natură nu iubeşte, de asemenea, nimic din ceea ce e prea mare. Conceptul “economiei de scară” - potrivit căruia companiile economisesc bani când devin mari, deci sunt mai eficiente - se află în spatele fuziunilor. Companiile par să fie mai “eficiente”, dar sunt mai vulnerabile la accidente externe, de tipul “Lebedelor Negre”. Atunci când companiile sunt mari trebuie să se optimizeze pentru a da satisfacţie analiştilor de tip MBA, ce vor fac
