Pentru pieţe, reglementările sînt ca bordurile lui Videanu: puse şi cu rost, şi fără, numai să cîştige cine trebuie

Pentru pieţe, reglementările sînt ca bordurile lui Videanu: puse şi cu rost, şi fără, numai să cîştige cine trebuie

România – o piaţă cu 21,5 milioane de consumatori – are puţin peste 600.000 de companii. Potrivit acestui raport, Polonia – o ţară cu 38,2 milioane locuitori – ar trebui să aibă cel mult un milion. Dar nu este aşa, în Polonia sînt peste trei milioane de companii. Oare ce face diferenţa? Leszek Balcerowicz – arhitectul reformelor economice din Polonia – precizează într-un interviu acordat revistei Săptămîna Financiară că atunci cînd numărul de noi jucători dintr-o ţară este mic, cel mai probabil costurile fiscale şi administrative de intrare pe pieţe sunt prea mari şi, deci, restrictive.

Economistul Băncii Mondiale, Paloma Anos Casero, confirmă spusele lui Balcerowicz. Creşterea productivităţii vine pe trei canale: firmele existente care îşi măresc productivitatea, intrarea firmelor noi şi ieşirea celor vechi, realocarea forţei de muncă din firmele cu productivitate scăzută în altele cu productivitate ridicată. Până în 2005, cea mai mare parte a creşterii productivităţii în România s-a văzut din avansul firmelor existente: 70%. Realocarea forţei de muncă a contribuit cu 25% la creşterea productivităţii, iar intrarea firmelor noi şi ieşirea societăţilor vechi au avut un aport de doar 5%, în timp ce în UE a ajuns la 20%.

Acum e limpede de ce investesc românii în imobile şi nu în industria alimentară, a cimentului, a tutunului, auto, în siderurgie, în energie sau în activele marilor magazine? Românii investesc în piaţa imobiliară, fiindcă este piaţă, oricine poate intra. În industria alimentară ori în cea a cimentului, statul restricţionează accesul celor nou-intraţi prin norme sanitar