De multă vreme, cu o insistenţă care a devenit stereotipie, pe forumuri şi pe anumite canale de televiziune se afirmă, fără dovezi, dar fără nici o ezitare, că toate articolele mele pe teme de actualitate sunt recompensate abundent, de feluriţi ”patroni”, uşor de recunoscut.
Ei au nevoie de propagandă, eu am nevoie de bani, privilegii şi poziţii publice. Ce altă motivaţie aş putea avea să-mi declar opiniile? Vreau, evident, să mă pun bine cu puternicii zilei, ca să le pot băga mîna în buzunar. Sunt un mare şmecher al navigaţiei lucrative. Mă dau pe lîngă Băsescu, pe urmă, cînd simt că ”nava se scufundă”, încep să-l beştelesc şi să fac cu ochiul adversarilor lui, mă reorientez apoi către Victor Ponta, iar mîine poimîine voi deveni poetul de curte al lui Crin Antonescu. De altfel, aşa am procedat dintotdeauna. N-am fost ministru sub Iliescu? Şi sub Constantinescu? Aşa e! Am fost. Dar n-am produs niciodată texte omagiale nici despre unul, nici despre celălalt. Posturile cu pricina mi s-au oferit, fără ca eu să fi cerut ceva. Şi pe amîndouă le-am părăsit prin demisie, înainte de termen. De lîngă Băsescu am plecat după numai cinci luni de colaborare. Iar din 2005 n-am mai ocupat nicio funcţie în sistemul bugetar. Evident, mi se aminteşte mereu memoriul trimis (fără rezultat) lui Ceauşescu, în care, în limba de lemn a epocii, ceream să fiu reintegrat profesiunii mele, după ce fusesem repartizat, ca muncitor necalificat, la fabrica de sticlă. E un text care nu mi se iartă şi asta în ţara în care tonele de osanale semnate de Adrian Păunescu sau de Corneliu Vadim Tudor sunt fie uitate, fie privite cu o tandră înţelegere.
La rubrica ”privilegii” se vorbeşte despre publicarea unor cărţi ale mele în străinătate, un ”avantaj” de care aş fi beneficiat ”pe bani publici”, prin mijlocirea ”găştii” de la ICR, conduse de Horia Patapievici. Suspicioşii ar face bine să se info
