Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura.
Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.
El trebuie doar să întreţină mecanismul social, cu toate componentele lui, de la stabilitatea economică şi politică până la funcţionarea riguroasă a legilor şi instituţiilor; e bine reglat numai când acţiunea lui e subînţeleasă şi nespectaculoasă. Ca orice organism sănătos, organismul politic nu se va face simţit în permanenţă. Când se face simţit în mod acut e semn de boală.
Politicul e, într-un anumit sens, fundalul optim al propriei sale transcenderi. Te lasă să faci cum trebuie lucrurile esenţiale care cad în afara sferei sale: să-ţi trăieşti pasiunile, vocaţia, destinul personal.
Evident, fiecare dintre noi trebuie să participe la ungerea maşinăriei democratice: să voteze (adică să judece şansele de funcţionalitate guvernamentală ale tuturor formaţiunilor politice), să-şi apere drepturile, să amendeze derapajul, ori de câte ori viaţa cetăţii dă semne de descumpănire.
Dar în momentul în care politicul, în loc să fie pre-condiţia bunei stări publice, ajunge un conţinut de viaţă pentru majoritatea cetăţenilor, în momentul în care, în loc să fie un adjuvant al realizării de sine, devine un substitut al ei, o obsesie, un viciu, ne aflăm dinaintea unei evoluţii tumorale, a unei patologii comunitare severe.
Sub dictatură, politicul avea un statut paradoxal. Pe de o parte determina samavolnic fiecare detaliu al vieţii zilnice, dar, pe de altă parte, nu constituia (din păcate?) o preocupare. Ne polua fără să ne locuiască.
Toţi ştiam că nu ne putem sustrage presiunii politice oficiale, că totul e „politizat"
