Banca centrală spunea, nu de mult, că nu este dispusă să ofere băncilor lichidităţi garantate cu portofolii de credite ipotecare, pentru că nu doreşte să se transforme într-o societate de administrare a imobilelor, menţionând că bancherii trebuie să facă banking adevărat. Cu alte cuvinte, dacă bancherii şi-au asumat nişte riscuri trebuie să le şi administreze.

Problema este însă că băncile comerciale au atribuit şi credite ipotecare Prima Casă – garantate de Guvern – şi care nu beneficiază de un tratament similar cu al titlurilor de stat. Majoritatea covârşitoare a acestor împrumuturi au fost solicitate de debitori în valută, pentru că aceştia au considerat că cea mai mare parte a perioadei până la scadenţă se va derula în interiorul zonei euro. Asta în condiţiile în care, în aprilie 2011, Guvernul a reiterat obiectivul de trecere la moneda europeană pentru 2015, ceea ce a întărit convingerea deţinătorilor de credite Prima Casă că au făcut bine că s-au împrumutat în monedă unică.

Mai nou însă, autoritatea monetară a precizat că procesul de trecere la euro va fi rediscutat probabil după alegeri, ceea ce îi face pe debitori să se teamă că nu sunt asiguraţi împotriva riscului valutar.

În această situaţie, în care banca centrală afirmă că nu primeşte credite ipotecare la refinanţare, iar obiectivul de trecere la euro devine neclar, autoritatea monetară ar trebui să elaboreze o politică de curs care să vizeze menţinerea ratei de schimb într-o bandă de fluctuaţie, pentru că altfel debitorii care au contractat credite Prima Casă, garantate de Guvern, vor înregistra pierderi masive în măsura în care nu se mai trece la euro la data stabilită şi implicit nu scapă de riscul valutar. Şi fireşte că băncile trebuie să facă banking adevărat, dar ele şi-au ghidat politicile de creditare în baza unor decizii guvernamentale, cărora banca centrală nu l