Ce-am câştigat în aceşti ani, cel puţin teoretic, este statutul de ţară membră UE şi NATO. Fapt de care ştim să profităm cât putem, după priceperea, ştiinţa sau buna credinţa fiecăreia dintre formulele de guvernare care s-au succedat până acum.
Cam puţin, cam schiopătat şi, în orice caz, fără să fi reuşit să scoatem din visteria europeană, aşa cum au facut-o toţi ceilalţi, banii care stau acolo pe numele nostru. Dar despre asta am tot vorbit.
Despre ce-am, n-am vorbit? Despre ce-am pierdut cu nonşalanţă şi cu zâmbetul pe buze în aceşti 23 de ani de nebunie dezorganizată.
Am pierdut, şi tare mi-e teamă că definitiv sau cu perspective de recuperare îndepărtate şi incerte, spaţii enorme în care, înainte de Revoluţie, eram implantaţi ca exportatori recunoscuţi, acceptaţi şi chiar cu tradiţie de mărfuri diverse, echipamente, tehnologie şi competenţă.
Am crezut în mod greşit că noua relaţie europeană pe care o desenam politic avea să se constitue automat într-un fel de panaceu economic absolut şi instantaneu, suplinind relaţiile de până atunci cu spaţiul rus, cu Orientul Apropiat, Maghrebul, Africa Neagră, China şi, în mai mică măsură, America de Sud.
Policienii noştri nu au înţeles (sau au avut poate şi alte motive, mult mai lumeşti) că ţările care aveau să ne devină noi parteneri politici, dincolo de fermecătorul discurs democratic, nu aveau niciodată, de dragul României, să-şi abandoneze propria logică economică.
Cea care i-a trimis la vânătoare în noile spaţii lăsate vacante de căderea Cortinei de Fier, profitând la maximum posibil de vacumuul de putere şi cel legislativ pentru a realiza profituri mirobolante şi a le repatria în totala impunitate. S-a jucat pe logica "primul sosit, primul servit", fiecare dintre cei mari solicitând o parte cit mai consistenta de tort in schimbul sustinerii ambitiilor politice romanesti.