Spre sfirsitul anilor cincizeci, student inca fiind, ne obisnuiseram, citiva colegi si cu mine, sa-l conducem spre casa lui din strada Andrei Muresanu pe iubitul nostru profesor Tudor Vianu, seara, dupa terminarea cursului. Plimbari de neuitat, pe Bulevard, prin Piata Lahovari si Calea Dorobantilor, destul de lungi, de altfel, nu numai din cauza distantei, ci si pentru ca profesorul, povestind diverse lucruri, se oprea brusc la un moment dat, mimind nedumerirea la cite o poanta narativa – noi saream atunci repede inapoi metrul luat avans prin inertia miscarii, ca sa nu ratam poanta, dar tot o ratam – si el o relua rizind, cind ne regasea alaturi.
Asa mi-amintesc ca-i placea sa povesteasca o vorba a regelui Carol I, pe care nu mai stiu cine i-o transmisese. Acelui narator intermediar chiar regele ii povestise odata ca o a treia persoana l-ar fi intrebat de ce lucrurile nu mergeau in Romania atit de bine pe cit ar fi vrut regele. „Zu viel pizda ma-sii!“, i-ar fi raspuns acestuia, scurt, regele. Aceste cuvinte, uluitoare intr-un discurs regal desi decent plasate intr-un context german, ar fi trecut apoi din gura in gura, pina la urechile noastre, dublu uluite de citarea lor, cu mimica de rigoare, de catre un profesor, in ochii nostri si el academic germanic. La exact aceasta poanta Vianu se oprea, noi reveneam in galop si rideam si noi, cam verde, caci nu eram siguri ca tocmai acele cuvinte fusesera pronuntate si de Rege, si de Profesor si ca ele nu erau vreun ecou nedorit in mintile noastre, tulburate de contrastul dintre vorbirea din cartierul unde locuiam eu si cursul tocmai terminat despre Goethe. Da, da, „zu viel pizda ma-sii“ repeta Profesorul ca ar fi zis Regele – aha, prea mult... aia, imi traduceam eu, mic-burghez de generatii – si de aceea, credea primul nostru Hohenzollern, mergeau lucrurile prost in Romania.
Acum, nu mai stiu à pr
