Apropierea aniversării, la 7 noiembrie, a 100 de ani de la naşterea lui Albert Camus va determina, fără doar şi poate, înmulţirea manifestărilor omagiale, a reuniunilor literare şi ştiinţifice, a expoziţiilor, a articolelor de presă ce vor aduce în memoria francezilor şi a lumii întregi personalitatea marelui om de litere.

Acesta nu şi-a uitat niciodată originile algeriene, fără însă a fi din acest motiv, nici măcar un singur moment, mai puţin francez.

E foarte posibil să fie reactivate în context poveştile senzaţionaliste legate de uciderea romancierului din ordinul KGB-ului, poveşti lansate pe piaţă, cam fără succes, în urmă cu vreo-doi trei ani. Şi aceasta pentru că Albert Camus a fost unul dintre primii intelectuali francezi ce “s-au dezvrăjit”, chiar înainte ca Franţa, eliberată de nazism, să cadă victimă vrajei comuniste. O victimă, după cum ştim, pe termen lung. Până prin anii `70 ai secolului trecut, ba chiar şi dincolo de ei.

Nu e deloc exclus nici să fie readusă în discuţie problema raporturilor complicate dintre Sartre şi Camus, aşa după cum s-a întâmplat relativ recent, odată cu descoperirea unei scrisori destul de afectuoase adresate, cu puţină vreme înaintea morţii în accidentul ce a alimentat numeroase speculaţii, de autorul Ciumei celui al Uşilor închise. O scrisoarea de natură să risipească mitul rupturii, al uşilor ce ar fi fost definitiv închise comunicării dintre Sartre şi Camus, îndată după ce, în 1951, acesta din urmă a publicat Omul revoltat. Poate că şi această legendă, întreţinută credibil mai cu seamă de Albert Camus, nu a fost decât de natură să îl confirme chiar pe scriitorul însuşi. Cel care în Carnetele sale îşi recunoştea vocaţia de “făuritor de mituri” mai curând decât pe cea de romancier sau de făuritor de viaţă.

Dar oricâte scrisori până azi necunoscute s-ar descoperi, ele nu vor putea, cred, altera realitatea