Am locuit cîţiva ani într-un orăşel elveţian faţă de care am căpătat un sentiment neclar abia la întoarcerea în România: de cîte ori mă simt prinsă în capcana „patriei“, apelez la cîteva flashuri elveţiene ca la nişte amintiri dintr-o copilărie ideală. Tot ce nu văzusem bine atunci, în tipicul tîrguşor helvet dintr-un canton catolic, am început să-mi amintesc nostalgic de cum am dat de amestecul hiperrealist al Bucureştilor. Dar nu biblioteca pe cîteva niveluri (subterane) prin care te puteai plimba cu bibliomobilul ca prin paradisul lui Borges, nu cafeneaua Payot unde găseai cărţi apărute ieri la Paris şi nici măcar minunata ciocolaterie Villars Maître Chocolatier (unde am zăbovit mai mult decît oriunde, căci acolo se fac, manual, ultimele bomboane din lume cu trei straturi de marţipan şi vişină în mijloc) îmi bîntuie şi acum reveriile.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Existau pe atunci, la mijlocul anilor ’90, trei locuri esenţial friburgheze care n-ar putea exista niciunde altundeva. Sau n-ar fi putut avea la fel de multă încărcătură simbolică pentru mine în acel moment. În primul rînd, vechiul pension La Chassotte, aflat la capătul dinspre Givisiez al oraşului, o fostă şcoală catolică internaţională pentru străini care, cu timpul, devenise – în ciuda prestigiului trecut – o pensiune cu un aer uşor horror, mai ales în nopţile de toamnă tîrzie, cînd se trînteau obloanele şi cînd dinspre autostradă se auzeau rafale de vînt şi şuierături de motoare. Am locuit acolo mai puţin de o lună (prima, din păcate), suficient cît să asociez mereu Fribourg-ul cu lungile culoare întunecate (de unde se auzea mereu cineva strigînd: „Salvatore!“), camerele gigantice de la parter şi ferma de animale din spatele parcului. În prima săptămînă n-am văzut nici un om în afara administratorului, pe care-l chema suficient de