Fotbalul antrenează cu sine mari pasiuni colective care nu îşi mai găsesc canale de manifestare în viaţa ”reală”.

The New York Times citează în ediţia de vineri cuvintele politicianului maghiar, Gyöngyösi Márton (partidul naţionalist Jobbik), care mărturiseşte că visează ca Ungaria să-şi recâştige teritoriile pierdute, dar că desigur realitatea este altceva decât visul. În virtutea acestor reverii, mai spune însă Gyöngyösi, meciul de fotbal de vineri este mai mult decât o înfruntare sportivă : ”Este vorba despre istorie şi politică. Nu se pune problema să câştigăm un simplu meci de fotbal. E vorba de a învinge România. Cine se aşteaptă ca suporterii români şi unguri să privească meciul în linişte cu floricele de porumb şi coca cola nu ştie nimic despre fotbal.”

Lăsând deoparte aspiraţiile sale politice, Gyöngyösi Márton are dreptate. Un meci de fotbal România-Ungaria este privit cu o pasiune specială şi la Bucureşti, căci dacă românii nu au nimic de revendicat ei au rămas, în schimb, cu senzaţia că au ceva de apărat. Aşadar şi aici victoria sau înfrângerea ar dobândi semnificaţii simbolice care depăşesc cadrul competiţiei sportive. Este un fenomen universal, pentru că, aşa cum s-a arătat în atâtea rânduri, o echipă naţională de fotbal devine întruparea unui stat şi imaginea simbolică a unei naţiuni. Fotbalul antrenează cu sine pasiuni colective care nu îşi mai găsesc canale de manifestare în viaţa ”reală”.

Depinde însă foarte mult şi de natura unei colectivităţi şi de pulsiunile care o animă la un moment dat, căci fotbalul este tot mai mult şi locul de manifestare al rasismelor şi xenofobiei ca şi a extremismelor politice. De altfel ungurii au fost recent sancţionaţi : primul meci dintre România şi Ungaria s-a desfăşurat în luna martie la Budapesta fără spectatori ca urmare a deciziei FIFA. După meciul amical dintre Ungaria şi Israel d