Apelurile pentru reclădirea încrederii lansate repetat de BNR pot avea succes doar dacă se coroborează cu îmbunătăţirea managementului. Dar ce s-au gândit managerii din bănci să facă pentru relansarea activităţii? Şi-au dat seama că pensionarii au venituri sigure, “garantate” de Curtea Constituţională, şi atunci au îndrăznit să le ofere inclusiv produse de creditare. În ciuda faptului că vârsta de pensionare urmează să crească la 65 de ani, în vreme ce speranţa de viaţă la bărbaţi se menţine sub 70.

Asemănarea între împrumuturile pentru vârsta a treia şi Progamul “Prima Casă” este că nici unul dintre ele nu creează potenţial de dezvoltare. “Prima Casă” a pornit de la premisa că e necesară a fi încurajată cumpărarea de locuinţe noi, dar cum cele care se înscriau în plafonul de preţ şi suprafaţă se găseau departe de oraş, până la urmă s-au achiziţionat tot imobile vechi. Asta în vreme ce creditele pentru pensionari nu stimulează consumul, ci întreţin subzistenţa. Iar în condiţiile în care finanţările nu amplifică nici consumul, nici investiţiile, banii nu generează un proces evolutiv, ci doar ajută populaţia să-şi plătească întreţinerea sau să pună brânză lângă roşii pentru a compensa măsurile Guvernului care au sărăcit-o.

Problema este însă pe cât timp acorzi un credit unui pensionar pentru că şi un termen de cinci ani se poate dovedi riscant?! În cazul decesului vârstnicului rămâi cu un activ, eventual un girant - fiul sau fiica pensionarului - însă în lipsa legii falimentului personal bancherii observă că nu prea au cum să le execute bunurile. La fel e şi cu Programul “Prima Casă”. Încerci să execuţi garanţia imobiliară şi vezi că nu ai piaţă pentru ea. Un astfel de program – adresat populaţiei active cu potenţial de creştere - ar fi avut sens în 2005 când, fixând o limită de preţ şi de suprafaţă, dezvoltatorii imobiliari ar fi făcut business,