Mi-am propus astăzi să răspund întrebării, chiar dacă este prea tehnic un articol despre mediere. Cu atât mai mult cu cât în urmă cu ceva vreme, în pauza publicitară a unei emisiuni, Costi Rogozanu m-a întrebat care e treaba cu medierea? Să explic, aşadar, povestea asta. Sunt convinsă că o parte dintre voi este familiarizată cu discuţiile din luna ianuarie a acestui an privitoare la obligativitatea şedinţei de informare în materie penală. La acel moment am tot încercat să explic faptul că nici medierea şi nici şedinţa de informare nu sunt obligatorii în materie penală, însă ori de câte ori am încercat să mut discuţia asupra textului de lege aceasta devia de la subiect.

Ei bine, revin, pentru că sunt convinsă că, în timp, medierea conflictelor penale va funcţiona în România la fel cum funcţionează în SUA precum şi în unele state membre ale UE.

Până atunci, să va duc puţin în timp, în anul 1865, cand Codul de procedură penală românesc cuprindea dispoziţii cu privire la posibilitatea victimei unei infracţiuni de a solicita, în cadrul unui proces penal, despăgubiri. Începând cu anul 1936, în cazul anumitor infracţiuni, tragerea la răspundere a făptuitorului se face doar la plângerea victimei.

Prin urmare, posibilitatea victimei de a solicita o sumă de bani pentru prejudiciul material sau moral cauzat, respectiv posibilitatea victimei de a decide dacă doreşte tragerea la răspundere a făptuitorului nu reprezintă o noutate. Posibilitateacea nouăa victimei de „a negocia” cu făptuitorul a existat de fapt şi înainte de intrarea în vigoare a Legii 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, care a născut atâtea dispute în ultimele luni.

Medierea reprezintă în esenţă o negociere facilitată de un mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi cu asigurarea confidenţialităţii.

Ce aduce nou legea actuală în medierea în mat