Criza va trece, mai devreme sau mai târziu, dar păcatele care au însoţit-o nu vor trece.
Nu totul se explică şi nu totul se poate justifica prin criza economică mondială (care, de altfel, nu mai e chiar aşa de mondială...). Dacă e vorba de alimentaţie, nu de absenţa mărfii ne putem plânge. Ci de preţurile prea mari. Uneori mai mari decât pe piaţa occidentală. Dar să zicem că acceptăm şi preţurile, ca pe o fatalitate a dezordinii generale. Atunci putem, măcar, să cerem servicii de calitate şi produse pe măsura preţurilor. Dacă însă nu le obţinem, problema nu mai este criza economică. Problema e un alt fel de criză, în care se amestecă incompetenţa, nesimţirea, furtul, şi o miză frauduloasă pe resemnarea cumpărătorului. Criza va trece, mai devreme sau mai târziu, dar păcatele care au însoţit-o nu vor trece.
Am să dau un exemplu poate marginal, poate minor, un exemplu pe care unii se vor grăbi să-l califice drept răsfăţ nesemnificativ pe fundalul lipsurilor cu adevărat dramatice. Dar tocmai pentru că nu e în ochiul vârtejului, „la vedere", el mi se pare relevant. Cei din generaţia mea îşi amintesc, cu siguranţă, de trei tipuri de prăjituri care se găseau relativ uşor înainte de '89: cataiful, mascota şi Joffre. Cataiful a sucombat primul, încă de pe vremea dictaturii, dovedind că nici comunismul nu era preocupat să caute, la vreme de sărăcie, soluţii ieftine, dar onorabile calitativ. Era o prăjitură simplă: la bază puţină fidea coaptă (bine însiropată) şi deasupra frişcă. A dispărut, pentru a reapărea în varianta turcească un soi de sarailie mai aţoasă, fără frişcă. Mascota şi Joffre-ul par să fi supravieţuit, dar în forme de nerecunoscut. Le-am găsit la o cofetărie de pe Moşilor şi la Capşa. Pe Moşilor, falsul era grosolan. Un Joffre adevărat se distingea prin crema sa de ciocolată afânată, diafană, răcoroasă. Mascota, dimpotrivă, oferea o cremă mai de
