Trebuia sa-mi scot de la primarie un duplicat dupa permisul de conducere, pierdut la Bucuresti. Primaria este o cladire imensa, lipita de opera, motiv pentru care in gura poporului aceasta din urma a devenit stopera, de la stadhuis (primarie) si opera, adica locul in care ai, n-ai treaba, faci un stop, te opresti. Cu vreo 20 de ani in urma aici s-au dat lupte inversunate intre politie si localnicii care „n-aveau nevoie de opera“ si tineau s-o spuna cu pietre.

Acum, totul e pasnic: cafeneaua Dantzig e la colt, spre fluviul Amstel, vis-à-vis de cafeneaua De jaren (Anii), una spre apus, cealalta spre rasarit (unde sint anii minunati in care, negasind sala potrivita la curs, imi trimiteam studentii, dindu-le un reader in mina – ca altfel eram constiincios –, sa citeasca in cele doua cafenele, incurajindu-i ca, daca erau een beetje slim, daca erau pe faza si se aranjau bine, puteau citi toata ziua in soare? Da, unde dracu’ s’or fi dus anii aia?), un pod le leaga peste un canal, iar chiar alaturi de primarie se afla talciocul in Waterlooplein (Piata Waterloo), keurig (ordonat) aranjat si deservit de tipi plini de ei de parca ar fi unii tenorii, altii baritonii de la Opera. Trecind printre astia si dind violent in laturi fantomele de plumb care ma tot stilcesc intre ele atintindu-ma cu ochii lor goi, am intrat intr-o galerie plina de plante si flori, cu acoperisul de sticla ce ducea spre sala cu ghiseurile de la Burgerzaken (treburile cetatenilor). Un negru masiv si falos ca un director de la Hilton imi dadu un numar de ordine dupa ce i-am spus „in ce problema“. Am luat loc in scaunele dintr-o sala cit un cinematograf de la Mall. Liniste. Citeva persoane, albi, negri, chinezi, arabi. Cind ti se afisa numarul, insemna ca-ti venea rindul. O doamna citea. Veni un negru la ea, ii dadu mina, „am stat la etajul trei, va amintiti?“, ea confirma, zimbindu-i cald: „Mer