Dacă ascultaţi cu atenţie dialectele arabe vorbite în Orientul Mijlociu, veţi avea surpriza să cam pricepeţi despre ce e vorba în propoziţie. Enorm de multe neologisme englezeşti au pătruns în limbă. Araba literară, curată, hieratică, fără imprecaţii şi obscenităţi, a rămas limba Coranului şi a discursurilor frumoase, foarte… prizate în zonă. Nu întâmplător, portretul fostului preşedinte Nasser - un mare charismatic, un orator neîntrecut - a fost purtat de manifestanţi, a fost lipit pe ziduri, în timpul revoltei. Fiindcă fostul preşedinte e simbolul prestigiului arab, iar între mândria arabă şi cuvânt există o conexiune culturală, o legătură magică.
Dar resurecţia pan-arabismului nu trezeşte în noile generaţii (tinerii sunt, peste tot, covârşitori ca număr) nostalgia Califatului, ci tocmai sentimentul demnităţii. Pentru că pan-arabismul înseamnă, în 2011, idealuri de dreptate socială.
Noile generaţii, crescute organic în globalizarea semănată de internet, nu trăiesc înşurubate într-un trecut care trebuie răzbunat. Rezolvându-şi problemele prezentului, ele privesc spre viitor.
Riscând să resuscit vechi idiosincrazii, prejudecăţi cronicizate, trebuie să subliniez evidenţa: consumatorii de McKebab de la Cairo nu se deosebesc, prin conectarea la modernitate, prin aspiraţii, de tinerii care mănâncă McFalafel în Tel Aviv. Diferenţa dintre ei e astăzi dată în primul rând de mediul economic în care se mişcă. Îi uneşte indignarea faţă de corupţia şi obtuzitatea păturilor conducătoare. O nouă generaţie de politicieni va rezolva, nu mă îndoiesc, paşnic dar ferm, conflictul israeliano-palestinian, ca ultim act înainte ca noua paradigmă a Orientului Mijlociu să se aşeze în rosturile sale. Dovadă că şi la Ramallah, în ultimele zile, lumea a ieşit în stradă, sătulă de echilibristica Hamas; Guvernul a fost obligat să demisioneze. Până şi în micuţul Emirat al C