Am scris multe articole despre elite, dar de fiecare dată tema mi se pare actuală. Mai ales că, la noi, în România, elitele fie s-au distrus, fie s-au depreciat, iar locul lor a fost luat de conducători cu origine sănătoasă, “experţi” în cosorul lui Moceanu.
Aşadar, mi se pare oportună reluarea problematicii, pentru că mi-am amintit de marea “pasiune” a românilor pentru un salariu mic, dar sigur. Cu menţiunea că nu suntem singurii cu o astfel de mentalitate. Într-un sondaj realizat într-o ţară din Vest, se punea întrebarea dacă intervievaţii preferă un salariu de 3.000 de euro lunar, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 de euro fiecare. Răspunsul, terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000 de căciulă. Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale.
Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine se poate dovedi sinucigaşă. E criză şi depăşirea ei se poate face cu inteligenţă, nu cu egalitarism, pe seama progresului tehnologic. Sigur că pentru a-mi fundamenta spusele trebuie să apelez din nou la Gustave Le Bon, care scria într-un articol din 1910, publicat în jurnalul L’Opinion, că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.
Progresele realizate în domeniul tehnicii sunt adevăratele motoare ale civilizaţiei. Complicându-se pe zi ce trece, tehnica cere cunoştinţe atât de vaste, iniţiative atât de îndrăzneţe, încât doar oamenii înzestraţi pot să se înalţe la un asemenea nivel. Or, în vreme ce capacităţile elitei au sporit - subliniază Le Bon -, cele a
