Ar trebui, mai întâi, cred, să ne întrebăm cum să vorbim de Cioran, fără să tot repetăm locurile comune rostite atât de des. Mă întreb, de exemplu, dacă titlul însuşi al recentului colocviu de la Paris, Pesimismul jubilatoriu, propus de organizatori participanţilor, n-ar fi cazul să ne ducă, indiferent de justeţea lui (discutabilă), la oximoron ca principiu constitutiv al operei lui Cioran, anume la contradicţia cu sine însuşi.

Dacă presupunerea mea este corectă, ar trebui nu să rezolvăm contradicţiile din(tre) textele sale prin descoperirea (inventarea) unui principiu unificator în adâncimea operei, ci să le acceptăm ca atare, ca fireşti unui alt tip de operă decât cel întâlnit în mod obişnuit şi care, tocmai, nu evită, nici nu maschează contradicţiile interne.

A ne propune apoi să reflectăm asupra operei sale întregi, fără nicio distincţie între cărţile publicate în România şi cele din Franţa. Oricum, limba în care a scris şi locul în care a publicat nu semnifică la Cioran atitudini sau universuri intelectuale diferite. Dimpotrivă, ambele ansambluri de cărţi oferă numeroase exemple de texte care, spre exemplu, ignoră aserţiunile iniţiale, ca şi cum, pentru autor, nu coerenţa interioară a textului era importantă, ci mişcarea lui liberă, chiar contradictorie. Revin imediat la acest tip de contradicţie.

Să ne amintim că mulţi autori s-au referit la contradicţie ca la o realitate inconturnabilă a oricărui text. Derrida a demonstrat acest lucru în nenumărate eseuri. Lyotard considera „diferendul“ drept caracterizând relaţia dintre două discursuri opuse între care nu este posibilă nicio mediere. De ce nu am accepta diferendul şi ca o figură internă a unui acelaşi discurs, ţinut de un singur autor? Cioran mi se pare a fi exact autorul care nu se sinchiseşte defel de faptul că lungi fragmente din textele sale ţin de discursuri în sine incomensurabile. @