Curajul e una dintre cele patru virtuţi cardinale (alături de înţelepciune, dreptate şi cumpătare). Textele româneşti îi spun uneori „tărie“, alteori „bărbăţie“. Virtuţile zise „teologale“ propun o altă listă de valori, cu doar trei componente: iubirea, credinţa şi speranţa.

Evident, nici cele patru (enunţate în antichitatea pre-creştină pe o linie care duce de la Platon la Cicero), nici cele trei (adăugate de experienţa creştinismului auroral) nu se exclud unele pe altele. Dar, cel puţin la prima vedere, pare curioasă evacuarea curajului din „inventarul“ creştin.În realitate, el e virtutea însoţitoare ‒ fie şi numai subînţeleasă ‒ a tuturor celorlalte.

Trebuie să ai curaj ca să duci iubirea pînă la capăt şi trebuie să ai curaj ca să crezi în „nebunia“ propovăduirii (1 Cor.1, 21). Cît despre speranţă, ea este versiunea supremă a curajului, cîtă vreme pariază pe implauzibil, pe neanticipabil, pe ceea ce încă nu există. Dar curajul – înţeles ca „tărie“, ca „bărbăţie“ – este prezent şi în inflexibilitatea înţelepciunii, şi în căutarea şi împlinirea dreptăţii şi în puterea de a rezista instinctelor, de a te abţine. Dacă înţelepciunea (prudentia) este, cum s-a spus, coroana tuturor celorlalte virtuţi, curajul este solul lor, temelia care le susţine. E de adăugat imediat că virtutea curajului nu are nimic de-a face cu temeritatea oarbă, cu tenacitatea nătîngă, cu îndrăzneala nechibzuită. Riscul practicat ca hobby juvenil, plăcerea masochistă de a da cu capul în zid, euforia acţiunii nereflectate sunt opusul curajului, oricît de spectaculoasă ar fi etalarea lor.

Există curaj, curaj autentic, în lumea românească de azi? Nu ştiu. Dar pot enumera manifestările care par, uneori, să-i ţină locul: furia, iritabilitatea perpetuă, obrăznicia, nesimţirea, siguranţa tîmpă de sine, şmecheria lucrativă, spiritul de contradicţie, carenţa suverană a respec