„Îmi vine mereu în minte gîndul că am trăit ca un om fără o ţară a lui. Nevrînd să mă exilez, a trebuit să inventez un subterfugiu, să creez un teritoriu pe măsura ultragiului suferit, să-mi confecţionez o patrie de buzunar. Aşa s-a născut «patria mică», citadela din cartierul Cotroceni, mai tîrziu, cînd şi cînd, Păltinişul şi, în sfîrşit, oamenii pe care i-am iubit şi care mi-au jalonat viaţa. Nu am avut sentimentul participării la o comunitate mai vastă. România-cea-furată-de-comunişti nu a fost niciodată patria mea, una în care să mă recunosc şi căreia să simt că-i datorez ceva. Ţara care oficial trece drept «a mea» este aceea care mi-a frînt destinul, care mi-a pus viaţa în dosar vreme de douăzeci de ani, care m-a hăituit, care ne-a asmuţit pe unii împotriva altora, care m-a transformat în obiect al urii, care m-a cenzurat, care mi-a interzis să umblu şi să vorbesc liber.

Şi totuşi, aveam nevoie de-o ţară. Izgonit din prezent, am luat în braţe o fantasmă: trecutul, România lui Carol I şi România interbelicului, ţara bunicilor mei, apoi a tinereţii părinţilor mei, a tinereţii Monicăi şi a lui Virgil. Acestei Românii i-am rămas fidel.“

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Aceasta este pentru mine cea mai tulburătoare notaţie din jurnalul lui Gabriel Liiceanu – Întîlnire cu un necunoscut, 2010, pp. 294 ş.u. Am citat cu (amarnică) voluptate, fiindcă rezumă starea multora dintre noi, atît în ceauşism, cît şi – oroare! – în prezentul cel mai concret. Oare nu retrăim tot mai acut senzaţiile de umilinţă, stupoare şi furie neputincioasă, de resemnare larvară şi exasperantă inutilitate, încercate atunci!? Oriunde umblu şi discut cu unii şi cu alţii, prin piaţă, magazine, redacţii, metrou, în vizite banale ori simandicoase, la ţară sau în edituri, corul lamentaţiilor mă proie