Nu e reporter frenetic sa nu-l intrebe pe oricare analist pe care-l prinde la inceput de an: "Care va fi cel mai bun plasament?". Si, previzibil, oricare analist raspunde: "Imobilele, actiunile". Aceleasi raspunsuri s-au repetat pana la plictiseala si in 2003-2004, si in 2005-2006, iar in 2007, actiunile si mai ales casele sunt deja la preturi maxime istorice. In schimb, nimeni nu da vreun raspuns unei alte intrebari: daca toti romanii isi urmaresc visul de a deveni oameni de afaceri, cine mai munceste? Cine mai framanta painea, cine mai pune mana pe coada lopetii sau pe cheia de saispe?
De cinci ani incoace, in tara asta s-a triplat pretul pana si la cele mai neinteresante active, dar bunurile si serviciile create n-au acoperit decat o treime din crestere. Asta arata ca bisnita e profitabila, iar munca nu mai are sens. Tranzactiile cu terenuri, cu cladiri, cu actiuni sau cu marfuri fabricate de altii, in strainatate, aduc castiguri mult mai mari. Da, dar insuficienta muncii si a investitiilor trebuie sa se vada undeva. Unde? Ori in inflatie, ori in deficitele externe. Si de unde se extrage pana la urma substanta pentru echilibrarea balantei? Din nivelul de trai, chiar daca temporar poate fi luata pe datorie. La scadenta imprumuturilor, tot puterea de cumparare are de suferit, iar castigurile se dovedesc iluzorii.
Asadar, in ciuda viselor de imbogatire fara munca, economia ramane o stiinta exacta, unde minusul in gestiune al economiei romanesti este o marime cvasiconstanta. Insa greseala nu este a romanilor de rand, care incearca o cale usoara de castig, ci a conducatorilor care au blocat calea normala si cinstita. Macrostabilizarea n-a fost obtinuta prin gestionarea economiei nationale, ci prin sacrificarea stabilitatii monedei nationale, in locul careia s-au pus reperele economiilor stabile - euro si dolarul. De asta urmaresc romanii cu ochi de uli
