„Orice criză de sistem are nevoie de răspunsuri sistemice” spunea Yves Dimicoli. E adevărat, iar acum fiecare formaţiune politică încearcă să-şi reactualizeze imaginea de reprezentare publică, asta într-un moment în care criza economică şi socială mondială a dus şi la o erodare puternică a credibilităţii tuturor partidelor din întregul spectru politic.

Ocazie cu care ies la atac şi mişcările de extremă-stângă, încercând (şi ele) să profite de şansa oferită de creşterea în forţă şi legitimitate socială a mişcărilor de contestaţie ale străzii.

Logica încercărilor de posibilă recuperare în folos propriu a mişcărilor străzii urmăreşte, punct cu punct, mesajele transmise de cei care au teoretizat formulele ideologice. Oferind apoi, evident, şi un modus operandi.

Prima etapă este cea de captatio benevoletiae, adresată intelectualilor de stânga, cei care au constituit sua dintotdeauna au simpatizat cu nucleul dur al mişcării. De doi-trei ani, a apărut pe piaţă, direct adresat lor, un set întreg de lucrări teoretice pentru de-demonizarea clasicilor gândirii marxist leniniste şi consolidarea unui fundament filozific pentru ceea ce, în opinia lor, va fi societatea nu post-capitalistă ci a „viitorului de după capitalism”, acum aflându-ne în faza “tranziţiei anticapitaliste”.

Iată ce spunea în acest sens David Harvey la Forumul social de la Porto Alegre din 2010:

„Tentativele actuale de a reda viaţă ipotezei comuniste sunt caracterizate de refuzul oricărui control al statului şi se îndreaptă spre alte forme de organizări colective, eliminând forţele de piaţă şi acumularea de capital ca fundamente ale organizării producţiei şi distribuţiei. În centrul noii forme de comunism sunt plasate sistemele de coordonare între colectivităţile de producători şi consumatori organizaţi în mod autonom, structurate în reţele orizontale şi nu, ca în trecut, în