Bugetul a făcut infarct şi o intervenţie de urgenţă nu mai putea fi amânată. Numai că medicamentul prescris în ultimă instanţă - creşterea cu cinci puncte procentuale a taxei pe valoarea adăugată - are cu certitudine şi efecte perverse, între care impulsurile inflaţioniste sunt cele mai periculoase. Şi cum de nimic nu se teme mai mult societatea românească decât de inflaţie, dezbaterile stârnite pe această temă au devenit din ce în ce mai aprige.
De ce se tem românii de inflaţie? Fiindcă de 20 de ani încoace, punând pe jar mai ales populaţia cu venituri fixe, preţurile au crescut continuu. La galop, la trap sau la pas, după cum au fost împrejurările. Salariile au crescut şi ele. Uneori, saltul lor a fost mai lent decât cel al preţurilor; alteori, au crescut mai repede decât preţurile, determinând o mai mare putere de cumpărare. Cât priveşte inflaţia, cauzele ei au fost întotdeauna structurale, corective şi emoţionale. Au fost însă şi momente când inflaţia a fost deliberat distribuită în rolul de aspirator, cu misiunea de a absorbi surplusul de bani din casieriile companiilor şi de la populaţie. Surplus nu faţă de nevoi, ci faţă de mărfurile şi serviciile existente pe piaţă. Ratele anuale ale inflaţiei i-au înfricoşat pe români. Din acest motiv, în primul rând, o soluţie raţională, acum, în 2010, n-avea cum să fie, în niciun caz, un ritm mai alert al creşterii veniturilor care să aducă mai multă inflaţie. Faptul că s-ar fi rupt şi mai mult legăturile normale între muncă şi plata muncii l-am fi regăsit în creşteri de preţuri. Atât timp cât nu se înregistrează un plus de eficienţă a muncii nu au de unde să vină câştiguri în plus. Dacă, totuşi, pe piaţă ar fi fost plasaţi mai mulţi bani fără mai multă muncă eficientă, ne-am fi trezit cu inflaţie şi mai multă. Ce ni s-ar fi dat cu o mână ni s-ar fi luat cu alta.
Paradoxal însă, deşi salariile nu cresc, ci s
