Asistăm la compunerea din piese aparent heteroclite a unei tendinţe anti-sistem deosebit de ample şi cu importante perspective de agregare a unor grupuri sociale diverse, fie până acum neinteresate de viaţa politică, fie dezabuzate sau scârbite de eşecurile succesive ale establishment-ului actual. Tendinţă doar şi nu (încă) mişcare politică deoarece suntem în perioada în care piesele componente îşi precizează identitatea, afirmând noi ideologii.

Să ne oprim la spaţiul nostru proxim, cel european, pentru a defini noul context în care apare civilizaţia anti-sistem. Este cel al crizei majore, economice, sociale şi identitare, care, acum, scutură din temelii sistemul de valori instituit după cel de-al doilea război mondial. Vine ca răspuns direct la dispariţia celui mai important element al acestei construcţii, asigurarea de către Welfare State a unei bunăstări care era servită automat, alături de cartea de identitate. Cu asta s-a sfârşit, poate nu definitiv, dar oricum pe o perioadă într-atât de lungă de timp încât statele înseşi au anunţat că de la visul bunăstării absolute sunt acum obligate să treacă la măsuri de austeritate în cadrul unei bătălii pentru supravieţuire.

S-a încheiat epoca de aur în care statul avea resursele şi credibilitatea de a juca un rol cheie în promovarea bunăstării economice şi sociale a tuturor cetăţenilor săi, fără excepţie, oferind acces fără restricţii la sistemul său de asigurări sociale…Societăţi care trăiau deja de două generaţiii cel puţin cu această credinţă absolută în statul bunăstării se găsesc brusc, într-o manieră foarte brutală, confruntate cu o realitate dură, cea generată de urmările crizei economice.

Istoric vorbind, acestea sunt condiţiile în care s-au născut mereu mişcări politice extreme, bazate pe contestaţia sistemului şi a structurilor umane şi administrative care l-au sprijinit. În cazul nostru, refuz