E greu să scoţi din capetele românilor ideea că problemele ţării s-ar rezolva peste noapte dacă o mână de tehnocrat ar apuca frâiele guvernării. Adică, după ce partidele s-au bătut 20 ani pe viaţă şi pe moarte pentru a accede la putere, în conştiinţa votanţilor au rămas, paradoxal, tocmai cei în care nu s-a investit nimic, tehnocraţii.
Dar ce poate schimba un om care chiar se pricepe la ceva, nu doar la datul cu papagalul, într-o ţară în care nu se munceşte? Într-un asemenea loc e mai potrivit un conducător care stăpâneşte arta compromisului, specialitatea ultimilor premieri.
Din păcate însă, compromisul îşi extrage esenţa din veşnica redistribuire, împărţirea sărăciei cât mai egal, să ajungă la toţi. De asta nu se diferenţiază la noi dreapta de stânga. E drept, s-a introdus cota unică, pentru a nu-i mai penaliza prin impozitarea progresivă pe cei care-şi iau un al doilea job. Dar oare creşterea taxelor, care a urmat reducerii impozitelor, n-a reaşezat lucrurile pe făgaşul compromisului?
Sebastian Vlădescu obişnuia să spună la precedentul mandat de ministru pe care l-a deţinut că nici o companie nu plăteşte toate dările de pe lista interminabilă, deci "taxele nu constituie un obstacol în dezvoltarea lor". Corporaţiile poate că nu plătesc, dar oamenii le duc pe toate în spate. De la ei se ia leu cu leu, până când motivaţia muncii se risipeşte, iar iniţiativa e lăsată baltă.
Aşa cum la fotbal se văd meciuri trucate, ofsaiduri imaginare şi penaltiuri acordate împotriva cursului jocului, tot aşa, în economie, cei care ştiu să marcheze sunt faultaţi de impozite, obstrucţionaţi de taxe şi măcinaţi discret la ligamente de contribuţiile la asigurările sociale. După pauză, le piere cheful să mai alerge. Taman bine, echipele care n-au obiceiul să-şi achite datoriile, care folosesc stadionul fără să plătească chiria ori joacă cu sponsori de
