Lecţia Solidarităţii poloneze n-a ajuns încă la noi, nici după treizeci de ani de la salutara ei constituire.

Sfârşitul preşedintelui Lech Kaczynski şi al însoţitorilor săi în accidentul de avion din 10 aprilie a fost interpretat de mulţi polonezi nu doar drept o sfâşietoare tragedie naţională, ci şi drept ilustrare a unui simbolism sumbru: în drum spre memorialul din pădurea Katin, unde, din ordin sovietic, au fost ucişi, în 1940, 22.000 de cetăţeni polonezi, avionul în care se aflau preşedintele ţării şi o delegaţie de 96 de demnitari s-a prăbuşit, tot într-o pădure, lângă Smolensk. Aparatul de zbor, un Tupolev de fabricaţie rusească, n-a mai reuşit să parcurgă mia de metri care îl mai despărţeau de aeroport. Martirilor unui masacru li s-au adăugat martirii unei catastrofe. Eroilor comemoraţi li s-au adăugat cei care veneau să-i comemoreze. Şi totul, din nou, pe pământ rusesc. O nouă decimare a elitelor poloneze a avut loc - sună declaraţia lui Lech Wałesa.

Dincolo de dramatismul împrejurării, întreaga lume a avut însă prilejul să contemple patosul sobru al unei naţiuni, pe care istoria n-a menajat-o prea des. Polonia are, încă o dată, stil. Şi impune tuturor, odată mai mult, o exemplară etică a solidarităţii. Nemulţumirile circumstanţiale, adversităţile politice, dezamăgirile şi iritările contingente au fost lăsate deoparte. Ţinuta de o omogenă nobleţe a unei ţări lovite a atârnat mai greu decât luptele de partid, decât interesul de conjunctură. Adam Michnik, unul dintre cei mai severi critici ai fostului preşedinte, a avut graţia de a-l invoca drept un om „drept, cordial şi înţelept". Până şi Andrzej Wajda, în dezacord cu înmormântarea lui Lech Kaczynski la Wawel, alături de regii Poloniei, a ştiut să-şi argumenteze rezerva în termeni care nu pun în discuţie persoana defunctului sau prestaţia lui politică, ci oportunitatea gestului, potenţialul l