Oraşul este agresat de decibelii scăpaţi de sub control
Primăria Capitalei a anunţat acum vreo trei ani că porneşte ofensiva împotriva zgomotului. În 27 aprilie 2007 municipalitatea transmitea Agenţiei Regionale pentru Protecţia Mediului harta de zgomot a Bucureştilor. Dacă umbli prin arhive, găseşti şi o Hotărâre de Guvern (321/2005) pentru evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiental. Până în 2012 ar urma ca toată România să fie cartată cu decibelii fiecărei zone. Evident, toată treaba este încadrată într-un program la nivel UE, negociat pe când am aderat.
Dacă îmi aduc bine aminte, chiar Poliţia pornise şi ea la luptă cu dinozaurii care deversau dejecţii de manele din boxele maşinilor. Erau stabilite şi ceva sancţiuni, dar au rămas în... eter. Nu erau probabil constituţionale, cine dădea amenda nu avea cum să măsoare decibelii ş.a.m.d.
Ca atare, s-a aşternut o linişte de mort pe marea acţiune dirijată de la Bruxelles. Nu se mai ştie cine a umflat banii pentru harta cu vuvuzele; şmecherii au încasat şi cetăţenii marelui oraş se antrenează la purtatul dopurilor în urechi pentru protecţie.
Am mers prin multe oraşe din lume, capitale cu trafic rutier cu mult peste ceea ce suportă Bucureştii. Prin comparaţie cu minunatul nostru oraş, ele sunt, majoritatea, oaze de linişte.
În capitala României s-a dat drumul la toate trompetele, sirenele, alarmele posibile. Arterele oraşului sunt sub un clopot de zgomote în care se pompează motoarele turate, festivalurile de rock, pocnitorile, focurile de artificii, discotecile în aer liber. Maşinile Poliţiei care nu prind mare lucru circulă cu sirene sfâşietoare; pompierii şi ei umblă cu tulumbele, dând de ştire la toată lumea; salvările care duc bolnavii ce pot muri de inimă din cauza sirenei; coloanele oficiale, care se plimbă prin oraş ca ouăle în