Se discută des de unde vor proveni resursele de creştere pentru România în următorii ani şi sunt amintite mai ales energia şi agricultura, dar puţini vorbesc despre nevoia de industrializare/reindustrializare.

Cazul Oltchim are partea sa bună din acest punct de vedere, de a pune proiectorul asupra scăderilor dramatice ale capacităţilor industriale locale.

În anii '90 un scenariu era ca România să treacă spre aşa-numitul sector terţiar - servicii, pentru a ajunge la un PIB per capita cât mai aproape de cel din Europa de Vest. Numai că socotelile nu s-au potrivit - de fapt, a avut loc mai degrabă o întoarcere către agricultura de subzistenţă a oamenilor care suprapopulau fabricile decât o înaintare către economia serviciilor.

Astfel, conform unui studiu al Eurostat, citat de Mediafax la sfârşitul săptămânii trecute, România a avut în 2011 cel mai ridicat nivel al persoanelor ocupate în sectorul agricol, de 29%, faţă de o medie în UE de 5% persoane ocupate în agricultură. La servicii, media UE este de 70%, iar în România este de 43% ca pondere a numărului de persoane ocupate.

Sigur, productivitatea în fabricile anului 1990 era redusă, erau poate şi de 3-4 ori mai mulţi angajaţi decât necesarul, dar surplusul s-a vărsat către o zonă de productivitate şi mai redusă: agricultura de subzistenţă, unde nici nu se mai poate vorbi de productivitate, ci doar de supravieţuire. Mai mult, deseori nu a fost vorba de vreun surplus, ci pur şi simplu de o desfiinţare cu totul a unor fabrici.

De aici ponderea de 29% a persoanelor ocupate în agricultură şi ponderea de 6,5% a agriculturii în PIB în 2011, încă destul de mare faţă de o pondere de 4% a agriculturii în ţările dezvoltate. Acum, dacă rămânem în paradigma anilor '90 şi insistăm că trebuie să trecem la o economie a serviciilor, se pune problema: cum poţi trece de la agricultura de subzistenţă la serv