Înghesuiala de la Buckingham Palace rămâne fenomenală şi vorbeşte în chip neaşteptat despre vitalitatea simbolurilor.

Televiziunile locale - şi presa în general (fără mari discriminări între tabloide şi ziare „serioase") - au trăit, în ultima perioadă, din divorţuri. Zgomotoase, dar mărunte. Nu suficient de mărunte ca să domolească zelul reporterilor şi al cititorilor lacomi de scandal, de detalii mlăştinoase, de bârfă, interjecţii, onomatopee şi partizanat. Românului îi plac opţiunile bătăioase. Îi place să fie întrebat cu cine ţine şi să o spună apăsat, plin de arţag: Irinel sau Monica? Oana sau Pepe? Iliescu sau Coposu? Blaga sau Boc? Băsescu sau Antonescu? După atâtea palpitante hărţuiuieli şi procese, pe teme care poţi pentru ca să zici că turmentează conştiinţa naţională până la refuz, era nevoie şi de oareşce sublimităţi. Căsătoria princiară din Marea Britanie a venit, carevasăzică, la ţanc. Grandoare, tradiţie, eleganţă, pompă şi - peste toate - o poveste de amor „ca-n basme".

Pe de o parte, spectacolul de la Londra mi-a impus. E bine să vezi că, oricât de grele ar fi vremurile, oamenii au încă sensibilităţi candide: se bucură de bucuria altora, respectă instituţiile tradiţionale, contemplă cu entuziasm ceremonii riguroase şi pline de fast şi o fac fără resentimente, fără frustrări, fără „ură de clasă". Lumea e încă în ordine - îţi vine să spui. Se găsesc încă milioane de inşi, fericiţi să participe la o cvasiutopie. Că vor fi fost la mijloc şi pura curiozitate populară, instinctul gregar, febra turistică sau cine ştie ce alte motivaţii de care se pot ocupa savant sociologii, psihologii, „analiştii" de toate obedienţele e perfect posibil. Dar înghesuiala de la Buckingham Palace rămâne fenomenală şi vorbeşte în chip neaşteptat despre vitalitatea simbolurilor. Conservatorism şi euforie, spirit britanic şi jubilaţie planetară dau, laolaltă, imag