Premierul Emil Boc observa recent că, în pofida creşterii şomajului în ultimul an, România înregistrează "cel mai mic număr de şomeri raportat la mia de locuitori" din Uniunea Europeană. Da, dar ţara noastră nu se remarcă doar printr-un şomaj redus, ci şi prin cea mai înaltă rată anuală a inflaţiei din UE.

Cum e mai bine? Când şomajul e mic şi inflaţia-i mare sau invers? Teoria economică spune că, atunci când există presiuni salariale nesusţinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe două căi: inflaţie sau şomaj. Noi am mers pe calea celei mai ridicate inflaţii din Europa Centrală şi de Est. În Polonia a fost taman pe dos - s-au văzut rate ale şomajului de 20%. Stabilitatea macroeconomică s-a obţinut în România transformându-se şomajul în povară fiscală. Fie c-a fost vorba despre taxa implicită numită inflaţie, de contribuţiile sociale mari ori de multitudinea de taxe explicite, au rezultat veniturile mici şi sigure preferate de români în sondaje.

Polonia s-a debarasat însă de lucrătorii a căror muncă aducea o valoare adăugată scăzută şi, pe această bază, s-au mărit lefurile celorlalţi. Dar nici disponibilizaţii n-au fost lăsaţi de izbelişte, fiindcă mediul economic a permis atragerea unor investitori străini care au creat locuri de muncă. Morala? La stabilitate macro se poate ajunge fie prin identificarea punctuală a problemelor, prin repararea sau înlocuirea circuitelor stricate, fie prin instituirea unor cote de consum pentru toţi, un echivalent al cartelelor care să ducă, pe ansamblu, la reducerea pierderilor.

Din nefericire, diferenţa de abordare se simte în plan calitativ. Statele care au apăsat puternic pedala reformelor au reuşit să oprească degradarea mediului, a învăţământului, a sistemului sanitar şi de pensii. România a deturnat banii de la şcoli, de la spitale, de la vârstnici ori de la drumuri ca