Când îmi întreb intervievaţii dacă există o diferenţă fundamentală între finanţarea de pe piaţa de capital, cu ajutorul obligaţiunilor şi cea bancară, prin intermediul creditului, şi dacă nu, de ce în practică doar finanţatorii de pe bursă sunt lăsaţi să dea faliment când nu-şi încasează creanţele, nu şi băncile, ei preferă să-mi răspundă evaziv în loc să dezbată subiectul. După care dacă insist cumva şi-i întreb în ce măsură se poate spune că băncile - spre deosebire de finanţatorii de pe piaţa de capital - au un rol social, se stinge lumina.

Bine totuşi că după criza din Cipru nu mai trebuie să pun astfel de întrebări. Pentru că trendul general în UE e acela de a-i face pe cei care economisesc investitori. Chiar dacă politicienii n-au micşorat taxele ca să readucă încrederea în mediul de afaceri pentru a se putea investi. De aici se vede că atunci când clasa politică greşeşte, nu recunoaşte, ci încearcă să ancoreze anticipaţiile publicului cu forţa.

Şi cu riscul de a mă repeta, subliniez că legarea economisirilor de performanţa activelor echivalează cu transformarea băncilor comerciale în bănci de investiţii. Iar asta fără ca aceia care economisesc să fie avertizaţi că li se schimbă profilul de risc. Ei se pomenesc că, în loc să fie deponenţi într-un instrument cu venit fix, au devenit investitori într-un fond mutual.

Ca să reiterez deosebirea între plasamente, fondurilor de investiţii afişează nişte randamente din trecut, ce se constituie într-un exponent vizual puternic în prezent, dar nimic nu garantează că ele vor fi menţinute pe viitor. Pe când instrumentele cu venit fix oferă un câştig cert, stipulat dinainte într-un contract. Cu alte cuvinte, la un fond mutual se vede că anterior randamentul s-a plasat la un anumit nivel şi pe seama performanţei din trecut se încearcă câştigarea de noi clienţi. La o bancă, dobânda fixă plătit