Ei

La Beirut era încă linişte, Alhamdulillah (slavă Domului!). Dar din Levant veneau soli ciudaţi, care îl aşteptau în faţa Rectoratului, sub portocali.

- Wa al-fajri wa layālin `ashrin wa ash-shaf`i wa al-watri wa al-layli 'idhā yasri! (Pe zori şi pe cele zece nopţi şi pe cel împerecheat şi pe cel nepereche, şi pe noapte, când se împuţinează!). Sheikule, lumea se mişcă: Rashid Ghannushi s-a întors la Tunis şi stă în fruntea mulţimii, Qaradawi aşteaptă să intre in Egipt.

Jibril ştia toate astea. Dar erau lucruri înceţoşate care se petreceau departe de inima lui. Ghannushi era un erou al redeşteptării, l-au aşteptat douăzeci de ani până să se întoarcă din exil. Qaradawi era vedeta răsfăţată a islamului, din studioul de la Al-Jazeera interpretase toate rolurile, îşi făcuse adepţi şi duşmani, urma să ridice masele în Piaţa Tahrir, dacă regimul care îl azvîrlise la Doha s-ar fi prăbuşit. Mai erau şi alţii care aşteptau revoltele arabe, unii de care nu auzise nimeni şi care chiar s-ar fi ridicat pe valul lor. Dar ce nevoie aveau oamenii aceia obosiţi de pe drum, ale căror feţe nu-i plăceau deloc, ce nevoie aveau de el? Jihadul lui Jibril Al-Wajid erau cuvintele, lupta lui era să scormonească prin biblioteci, să şteargă manuscrisele de praf, să priceapă. Nu era un orator de stradă. Şi de ce invocaseră jurământul din Sura Zorilor ca să i se adreseze?

- Tu ce faci? insistau ei.

I-a privit îndelung (învăţase la perfecţie lecţia Profetului - "tăcerea e bună") şi le-a răspuns într-un târziu, tot cu un verset din Carte:

- Lana a'maluna wa lakum a'malukum. (Noi cu faptele noastre, voi cu faptele voastre).

Nu era naiv: înţelesese din timp că ura învârte lumea ca pe un titirez. Aşa şi trebuia să fie. Ar fi fost deprimant să înoate toată omenirea într-o baltă de dragoste. Deprimant şi de prost gust. Pentru asta îl acuza pe autorul lui prefe