Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, declara la sfârşitul anului trecut că „sunt ţări din America Latină care au intrat în default cu o datorie publică de 20%. Există în literatura de specialitate lucrări care spun că o fi 60% plafonul european privind ponderea datoriei publice în PIB, dar în cazul multor ţări, şi România se situează în această categorie, la o datorie de 40% din PIB, pieţele devin mult mai nervoase”. Şi nu doar Isărescu a avertizat asupra pericolului creşterii datoriei la niveluri care provoacă iritarea finanţatorilor, ci şi reprezentantul României la FMI, Mihai Tănăsescu. El spunea la începutul anului 2010 că România îşi poate permite o datorie publică de maximum 35% din PIB, atrăgând atenţia că „majorarea rapidă a datoriei nu s-a văzut în dezvoltare” şi că „avem o limită de 60% din PIB, dar acesta e plafonul maxim pe care România îl poate atinge în 15-20 de ani de dezvoltare”.
Datoria publică a ajuns la 39,4% din PIB la jumătatea anului 2011, dar toţi cei care lansau avertismente tac mâlc. Nici măcar creditorul FMI nu mai îndrăzneşte să deschidă gură, deşi semnala în prima jumătate a anului 2009 că eventuala agravare a crizei mondiale şi volatilitatea capitalurilor străine sunt factori de risc pentru solvabilitatea României faţă de Fond.
Da, dar dacă tot a adus în discuţie guvernatorul BNR statele latino-americane care au intrat în incapacitate de plată cu datorii situate mult sub pragul de 60% din PIB, ia să vedem prin ce se „remarcă” ele. Printr-un nivel de trai scăzut, importuri de mărfuri prelucrate la preţuri înalte şi exporturi de materii prime la preţuri joase. Există şi la noi aceste simptome? Hipermarketurile şi băncile străine îi ajută pe români să consume, dar cu preţul umflării importurilor, care intră la preţuri mari când nu există ofertă internă de bunuri. Pe partea cealaltă, dacă tot am ajuns să nu mai fabricăm nimic la n
