„Tatăl meu zideşte case, cocoţat pe schele/El cu fruntea lui ajunge până sus, la stele/ Tatăl meu coboară-n mină, ca să smulgă fierul/ Dar pe seară, mult îi place să privească cerul/ Tatăl meu dă ţării pâine, e pe câmpuri vara/ Are mari oştiri de grâne, cât se-ntinde ţara/ Tata străjuie-n uzină marile cuptoare/Fierbe-n vatră cu oţelul, bulgării de soare/ Tata ne deschide-n şcoală, cel dintâi, caietul/El ne învaţă socotitul, dar şi alfabetul/ Alb halat îmbracă tata în spital când vine/ Spune-i numai ce te doare, el te face bine”. Iată cum în România, la două decenii de la abandonarea declarativă a comunismului, copiii din clasele primare sunt „hrăniţi” tot cu poezie prolecultistă, cum e cea de mai sus a Veronicăi Porumbacu. Dar asta li se întâmplă copiilor mici, pentru că cei mari, au probleme mari. |n clasa a IV – a, la Educaţie Civică, când se ajunge să se vorbească de Constituţia în curs de revizuire li se prezintă elevilor exact paragrafele care le arată că trăiesc într-un stat naţional - socialist: „România este stat naţional (...) social (...) are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”. După care copiii sunt „bombardaţi” cu întrebări „de sinteză”: „Consideri că dragostea de ţară este o îndatorire a oricărui cetăţean român? Motivează.” sau „Crezi că poţi să serveşti ţara prin orice profesie? Dă exemple”. {i indiferent cum răspund mai sunt îndoctrinaţi o tură: „Statul asigură securitatea personală a cetăţenilor, siguranţa publică, protecţia socială a oamenilor, apărarea ţării, înfăptuirea dreptăţii şi sprijină economia ţării”.

Din câte se observă după 7 ani de educaţie bună primită în familie, vine statul şi instituţionalizează relaţia părinte – copil, sugerând că individul nu trebuie să se apere, să economisească, să fie cinstit, pentru că de asta se ocupă statul. {i cine dă bani statului ca să strice ce au primit bun