În intervalul ianuarie 2009-ianuarie 2010 au fost disponibilizaţi 300.000 de angajaţi, cam câte locuri de muncă se creaseră oficial din 2000 şi până în 2008. Cu alte cuvinte, de la 444.907 şomeri în prima lună a anului 2009 s-a ajuns la 740.982, ceea ce corespunde unei rate a şomajului de 8,1%.

În 2001, anul în care s-a dat startul migraţiei la muncă în străinătate, rata şomajului nu se plasa la mare distanţă de cea din prezent (8,8%). Dacă ar reveni din străinătate toţi cei care au plecat la muncă, cu siguranţă că rata şomajului va fi mai mare ca aceea din 2001, atunci când cei mai mulţi dintre ei se găseau încă în ţară. Sau, altfel spus, o rată a şomajului apropiată de cea din vremea în care nu plecaseră peste două milioane de români să lucreze în afară lasă să se vadă câte locuri de muncă s-au distrus în ultimii nouă ani.

Aşadar, şomajul tinde să crească la niveluri similare cu cele din perioada când din ţară nu lipseau două milioane de oameni care lucrează acum în Spania sau Italia, ceea ce dovedeşte că mediul de afaceri este mai ostil. Vorbind strict despre 2009, se poate spune că mediul a suferit de pe urma majorării CAS şi a impozitului minim pe cifra de afaceri. Şi, în 2010, Guvernul continuă să aibă acelaşi comportament: microîntreprinderile vor plăti impozit pe profit de 16%.

Totuşi, în ciuda creşterii accelerate a şomajului, nu s-au văzut ample proteste de stradă. Oare de ce? Pentru că aceia care şi-au pierdut locul de muncă au provenit din întreprinderile mici şi mijlocii, cele care nu pot face presiuni politice, nu sunt expuse presiunilor sindicale şi generează o concurenţă puternică.

Din această atitudine reiese că Guvernul nu intenţionează să reformeze cheltuielile publice pentru a-şi reduce şi statul deficitul, aşa cum a făcut sectorul privat. Executivul doar încearcă să-şi majoreze veniturile pe seama unor