După ce s-a finanţat în dolari, România s-a împrumutat în euro, când putea s-o facă mai bine în franci elveţieni. E drept că împrumuturile în franci acordate de băncile româneşti în anii trecuţi s-au dovedit a fi o idee extrem de proastă fiindcă s-au atribuit fără a avea economisire de monedă elveţiană “în spate”. Acum însă, când Banca Elveţiei îşi depreciază constant moneda, ducând-o la 1,2 franci/euro de fiecare dată când se întăreşte, nu ne-ar mai rămâne decât o jumătate de problemă de gestionat, cursul euro-leu. Iar în măsura în care leul se apreciază faţă de euro, împrumuturile în franci se ieftinesc...

Evident că Banca Elveţiei poate duce “peg”-ul peste 1,2 franci/euro, cum se vede în momentul de faţă, dar asta nu poate fi decât în folosul nostru, pentru că rata de schimb franc-leu, calculată pe seama referinţei euro-leu, devine mai avantajoasă. Dacă, din contră, cursul scade la 1,15 franci/euro, tot nu-i o problemă pentru că Banca Elveţiei îşi va anunţa intenţia de a schimba “peg”- ul şi pe baza acestei informaţii se pot vinde euro din rezerva valutară contra franci elveţieni.

Fireşte că BNR poate să nu-i surâdă să se întărească leul. Nicio problemă, în acest caz politica comercială e la fel de bună ca şi cea monetară. Statul român poate încuraja schimburile de mărfuri către Elveţia, în loc ca acestea să se îndrepte spre Germania. Sunt două economii cu structură similară unde se pot exporta cam aceleaşi mărfuri. Cu precizarea că, într-adevăr, exporturile româneşti au valoare adăugată redusă, dar principalul avantaj e că prin intermediul lor s-ar procura moneda de împrumut: francii elveţieni.

În fine, Ţara Cantoanelor a ales ca “peg”-ul său să se raporteze la euro pentru că cele mai multe schimburi comerciale se derulează cu zona euro. Da, numai că e greu ca francul să se deprecieze faţă de euro dacă acesta se devalorizează faţă