Bogdan GHIU
(Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte
Editura Cartea Romaneasca
Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2006, 160 p.
Contine CD audio
- Obiect multimedial
De la Lessing incoace stim ca textul, ca si muzica, se desfasoara in timp, pe cind pictura sau arhitectura se intind in spatiu. Multe critici aduse acestei distinctii – parcurgerea unei picturi cere si ea timp, textul constituie un spatiu intern – sau precizari (timpul poemului nu este liniar, spatiul picturii nu este omogen, ambele pot fi virtuale) nu ne-au micsorat convingerea ca o carte are, oricum, o anumita omogenitate materiala si ca o citesti cap coada, chiar daca revii adesea asupra ei. Asa cum instalatiile si noile medii au anulat insa ideea de unitate a operei vizuale, si calculatorul a spulberat-o pe cea de unitate textuala: poti intra, iesi sau strabate un text oricum, si el poate fi constituit din materiale diverse, la fel ca o instalatie.
Ce mai este, atunci, text? Sau ce mai este, astazi, poezie, de vreme ce toate genurile sint conventii culturale, mereu modificate in istorie? Sau ce mai este un discurs liric, de vreme ce romantica innerlichkeit, interioritatea, este mereu sparta de presiunile socialului si de invazia televiziunii?
Bogdan Ghiu pare a fi trait toate aceste intrebari drept interdictia de-a mai scrie poezie asa cum s-a scris pina acum. Concluzia – trebuie sa scriem materialmente altfel – ii transforma poezia intr-un eseu despre conditia cartii de poezie dar, lucru notabil, fara a pierde prin aceasta epitetul de poezie. La un nivel de conventie maxim, cartea de poezie este un obiect de hirtie pe care il primim de la autor si-l parcurgem fara a astepta sfaturi privitoare la realitatea imediata. De unde dublul sau titlu la Ghiu: (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte, cu sugestia de permanenta inversare
