Economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, preciza săptămâna trecută că "e preferabil pentru o ţară să atragă fluxuri de capital negeneratoare de datorie externă", cum ar fi "investiţiile străine directe, transferurile private şi fondurile europene". Dar, "după momentul aderării României la UE", în urmă cu 5 ani, "datoria externă a crescut cu 57 miliarde de euro", iar "cele trei componente negeneratoare de datorie au adus în ţară 50 miliarde de euro".
Şi, dacă ne amintim bine, Ceauşescu dorea ca România să devină, la sfârşitul cincinalului 1990-1995, din ţară în curs de dezvoltare, o societate socialistă multilateral dezvoltată. N-a mai apucat, dar în anii 2000 (când nu mai suntem copii) visul său e pe cale să devină realitate.
Dacă ne uităm la inflaţia mai redusă decât în Statele Unite ale Americii, se poate trage concluzia că performanţele recente ne fac să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu ţările dezvoltate. Ce păcat că datoria externă ne trădează şi ne apropie de lumea a treia...
Cu alte cuvinte, indubitabilii paşi înainte făcuţi le-au arătat străinilor redresări, recuperări şi recorduri cei 3R care au dus România în Uniunea Europeană. Garanţia peremptorie a devenirii dintr-o ţară emergentă într-una dezvoltată. Din nefericire, structura exporturilor şi nivelul de trai sunt prea puţin schimbate faţă de acum patru cincinale. Deşi diferenţele dintre "înainte" şi "după" se măsoară în bani, ajungem în acelaşi punct: limitarea consumului. Fie că oamenii n-aveau ce să cumpere cu banii, ca înainte de ’89, fie că nu mai au bani ca să cumpere.
Vorbeam de lumea a treia: state măcinate de un nivel de trai scăzut, supraîndatorare, importuri de mărfuri prelucrate la preţuri înalte, exporturi de materii prime la preţuri joase. Există şi la noi aceste simptome? Păi, la noi şi la bulgari puterea de cumpărare redusă a fost substituit
