În fine, s-a întâmplat şi asta, după atât de mult timp de aşteptare. Am văzut că se poate ca România să poată prelua iniţiativa jocului şi să determine o mişcare politică de amploare la nivel european, comportându-se firesc, ca un stat membru al clubului, cerând şi obţinând nu un privilegiu, ci respectarea normalităţii.

Foarte interesant că la acest demers prezentat la Bruxelles de Primul Ministru al României este asociat şi Preşedintele ţării, precum şi cei ai celor două camere ale Parlamentului, oferind, pentru prima dată din momentul aderării la UE, un document care să exprime în clar o poziţie unitară la nivelul clasei politice din ţara noastră.

Deci se poate, iar asta vine exact în sensul celor dorite de instituţiile europene şi a menţiunii foarte limpezi din Raportul MCV privind conlucrarea instituţională în România.

Este cu mult mai mult decât o lovitură de imagine, cu toate că şi asta merită să fie trecută pe lista meritelor proaspăt instalatului noastru premier, în condiţiile în care, cel puţin în presa din România, se crezuse că evenimentele din vara anului trecut erau echivalente cu decesul instantaneu şi ireversibil al relaţiilor sale cu UE.

Ce s-a spus atunci (şi apoi a fost repetat mereu în mesajele către Bucureşti) a fost că resetarea momentului negativ începuse aproape imediat, adică din clipa în care premierul Ponta şi-a luat nişte angajamente pe care le-a prezentat ca decizii politice ireversibile şi pe care se angaja să le pună în practică.

Ce a făcut şi cât anume din lista angajamentelor se vede, conform practicii de joc a Comisiei Europene, din acceptarea acestei scrisori comune. Este, după părerea mea, un contra-angajament care vine drept compensare politică pentru tipul nou de demers angajat de autorităţile noastre, dar şi o recunoaştere de tip încurajare politică pentru germenii destul de viz