Jibril

Ce-şi vorbiseră, atunci, în Biblioteca Universităţii? Nimic important. Ea a privit peste umăr Coranul lui deschis la sura Al-Kahf (Peştera), la versetele istoriei lui Alexandru cel Ciudat. Literele dansau ca flăcările pe comori şi poate că asta o impresionase. Îl întrebase cu aroganţă despre o ediţie în spaniolă, ca pe un custode. Se simţise nu umilit, doar iritat. El, un Faqih, un Doctor al Legii, poate unul dintre cei mai buni, care în Persia s-ar fi putut numi ayatollah - interpelat de o femeie interesată să citească Sfântul Coran, în limba ei, ca pe o un roman. I-a răspuns în şoaptă, ea nu pricepea tot ce-i spune, nici nu era locul acolo să se lanseze în explicaţii, s-au ridicat şi au ieşit din sala de lectură. Ar fi întrebat-o tăios de ce nu-şi alege altă carte, dar s-a trezit explicându-i, perorând. Când, mai târziu, a rememorat conversaţia, i-a fost ciudă de câte banalităţi a putut să-i înşire, deşi ea l-a ascultat tot timpul cu mare atenţie, l-a privit cu interes, cum nu-l va mai privi niciodată. A încercat să-i explice de ce Coranul nu va putea fi tradus niciodată, dar - dacă ţine neaparat să-şi facă o idee - ar trebui să aleagă ediţia lui Castellanos. E mai puţin fidelă decât cea a lui Julio Cortes, dar e mai aproape de muzicalitatea textului. Ea a cerut alte explicaţii, i le-a dat. Şi-au promis că-şi vor scrie pe mail şi s-au despărţit.

Era convins că făcuse cea mai proastă afacere a vieţii lui - n-avea nici chef, nici timp să se transforme într-un ghid pentru infideli. Doar era Jibril Al-Wajid, pe care studenţii îl ascultau cu răsuflarea tăiată, atunci când se avânta în tăriile argumentării. Însă ea chiar şi-a cumpărat "El Sagrado Coran" şi au început dialogul. Mai comunica pe mail cu fraţii lui din Beirut - rar, telegrafic, pragmatic - şi, sporadic, cu câţiva teologi din lumea largă (pe care îi întâlnise pe la seminariile plicticoas