Nimeni nu vine de la Bangkok, de la Teheran, din Africa sau din Caucaz la Londra, Paris sau Berlin de dragul lui Shakespeare, al democraţiei europene, al lui Goethe sau al Revoluţiei franceze.
Diversitatea e bună. E sarea şi piperul lumii, e un „celălalt" multiplicat, devenit policromie, bogăţie fertilă, ilustrare a unui posibil fără graniţe şi fără prejudecăţi. Diversitatea educă: te pune în situaţia de a compune cu diferenţa, cu nefamiliarul, cu metabolismul infinit ramificat al lui „altfel": altfel decât tine, altfel decât ştiai, altfel decât îţi închipuiai, altfel decât până acum. Diversitatea e o şcoală a toleranţei, a dialogului, a puterii de adaptare. E fermentul care ne păzeşte de entropia habitudinilor proprii, a idiomaticului maniacal, a certitudinilor solitare. Diversitatea e un vaccin eficace împotriva vanităţii individuale, împotriva tentaţiei de a te lua drept unică măsură a lumii, buric al pământului, lege faţă de care tot restul e excepţie.
Problema e că diversitatea nu poate fi lăsată de capul ei. La nivelul comunităţilor umane e întotdeauna nevoie de reguli acceptate de toţi, de un cod al convieţuirii unanim împărtăşit. Şi de un elementar consens al valorilor. Cu alte cuvinte, e nevoie de un anumit sos al reciprocităţii, de un subtext coagulant, de o „atmosferă" care să dea diversităţii un minimum de armonie, o identitate. New York este un feeric spectacol de diversitate, dar este profund, inconfundabil, ireductibil New York. Şi Imperiul Roman era un imperiu al diversităţii. Dar amprenta romană a reuşit, multă vreme, să transforme bazarul în buchet. Există, e drept, sintagma „unitate în diversitate", dar e vorba mai curând de o figură retorică. Nu poate deveni program, nu se poate „fabrica". Se constată doar, post festum, ca o reuşită a cărei reţetă rămâne misterioasă.
Înainte de a-şi găsi mireasma solidară, raţiunea unificato