Una dintre ţintele predilecte a bancurilor politice "în vogă" prin 1989, era, fără doar şi poate!, persiflarea sloganurilor propagandei "de partid şi de stat".
Rând pe rând, clişee, multă vreme socotite intangibile şi inatacabile, lozinci de care ne hiper-ultra-super săturasem, intrau sub focul necruţător al băşcăliei şi erau demontate în toată stupizenia lor, aşa încât, la un sfârşit, din ele nu mai rămânea decât nimicul funciar.
Una dintre anecdotele savuroase şi larg răspândite, fireşte pe cale directă, adică prin canalele lui
"pe-asta ai auzit-o?", a fost aceea care avea poanta: "cine-i omu’?"
"La ora de dirigenţie, vine inspecţie de la judeţ. Diriginta, fată tânără, frumoasă şi emotivă, încearcă să ţină clasa în priză. Şi, fireşte, să o facă atentă nu care cumva să scoaţă cineva o perlă pe gură.
La un moment dat, pune şi întrebarea de baraj:
– Copii, suntem în anul Congresului al XIV-lea al partidului. Ia să vedem, ştiţi care este deviza supremă a epocii noastre – Epoca Nicolae Ceuşescu?
Tăcere. Copiii nu prea se înghesuie să răspundă. Numai în fundul clasei, elevul Bulă, aflat la al patrulea an de repetenţie, se agită cu mîinile pe sus, semn că ştie să răspundă.
Fireşte, profesoara se face că nu îl observă. Bulă insistă. Atunci, unul dintre inspectori o atenţionează:
– Tovarăşa profesoară, uitaţi aici, în ultima bancă, acest copil ridică mâna, probabil că ştie.
Cu inima cât un purice, profesoara îl lasă pe elevul Bulă să răspundă:
– Tovarăşa, deviza epocii noastre este: "Totul pentru om, totul pentru fericirea, slava şi pentru mândria lui!"
Fericită, diriginta plusează:
– Bravo Bulă, foarte frumos, dar de la tine vroiam ceva mai personal, nu doar aşa, ceva, ca în Scînteia. Îmi pare rău, dar nu pot să îţi dau decât
