Nu ştiu ce voi ajunge cand voi fi mare! Poate voi fi inginer, muzician sau pur şi simplu şomer. În mare măsură, asta nu depinde de mine, ci de societatea în care trăiesc… Efortul meu, fie el curajos şi temeinic, pare insuficient spre a-mi hotărî, singur, destinul, în ţara asta, bantuită de nesiguranţă. Un singur lucru stiu sigur: NU VREAU SĂ MĂ FAC, NICIODATĂ, PROFESOR!
De ce? Am fost în clasa în care domnul profesor a fost supus umilinţei şi fricii, deznădejdii, dezonorat în chip barbar în prezenţa noastră, a elevilor lui. Era neputincios în faţa violenţei şi fricii care ne bantuia şi ne bantuie şi pe noi de atunci. Siguranţa şi bucuria venirii la şcoală, frumuseţea clipelor din recreaţiile noastre, plăcerea orelor de curs la care speram noi, cei care chiar vrem să învăţăm ceva, s-au pierdut iremediabil în mintea mea.
Credeam că acei oameni violenţi vor fi pedepsiţi exemplar, că se va da dreptate domnului profesor. Nu am crezut nicio clipă că oricine, de oriunde, poate intra peste noi în clasă, aşa, pe nepusă masă şi să facă orice doreşte. În minte îmi veneau atunci “Ştirile de la ora 5”, cand în America sau nu ştiu unde, se vine cu mitraliera în şcoală şi se curmă vieţile multor oameni. Oare se va ajunge şi la noi la aşa ceva? Aceasta este întrebarea pe care vreau să v-o pun vouă, celor mari, care aveţi destinele noastre în maini. Ce veţi face cu noi? Aflu că doamna Inspector General, şefa-şefelor învăţămantului nostru, a fost directoarea unui liceu din care doar trei sau patru elevi au trecut bacul anul trecut. Cum a fost posibil să fie ridicată la gradul de “general”?
În cazul profesorului nostru, a fost prima care a ieşit la rampă. Nu a aşteptat ancheta, nici şcolară, nici a autorităţilor. Din străfundul incompetenţei sale a strigat: PROFESORUL E VINOVAT!
Încă mai aştept să văd dacă Poliţia şi Parchetul vor trece clasa primară, sau v
