În timp ce SUA trimit noi trupe în Afganistan şi cer NATO să facă la fel, opinia publică din statele aliate solicită contrariul. Ediţia curentă a FP România răspunde la întrebarea „Ne retragem sau plusăm?“. De ce se află România în Afganistan? Şi ce misiuni pot avea mai departe trupele româneşti pe frontul din Hindu Kuş?

Într-un moment în care popularitatea primei misiuni de apărare colectivă din istoria NATO se află în cădere liberă (63% din europeni privesc cu scepticism şansele de stabilizare a Afganistanului), prezenţa României în misiunea de reconstrucţie a Afganistanului poate fi o temă sensibilă şi pentru opinia publică autohtonă.

De ce am mers

Am plecat în teren, mai întâi în cadrul Operaţiunii Enduring Freedom, alături de SUA, apoi în ISAF, operaţiunea NATO de stabilizare în Kabul, extinsă ulterior în restul ţării.

Prezenţa militară internaţională a avut multiple explicaţii pentru public. Prima a fost înlocuirea regimului taliban, care a îngăduit ca Al Qaida să planifice de acolo atentate antioccidentale precum cele de la 11 septembrie. La nivelul Occidentului - acolo unde valorile democratice contează în mai mare măsură -, s-a putut vorbi şi despre salvarea afganilor de o dictatură feroce. Dacă în cazul Irakului ştiam de Saddam de la multele vizite ale lui Ceauşescu la Bagdad, în Afganistan nu era portretizat sau cunoscut vreun dictator, un purtător al răului absolut, pentru a putea fi utilizat de Bucureşti în obţinerea sprijinului public pentru incursiune.

Argumentele româneşti au fost de altă natură. Mai întâi, la nivel strategic, era relevant ca parteneriatul cu SUA să funcţioneze, să ne comportăm ca şi cum am fi deja membri ai NATO pentru a putea intra în Alianţă, şi chiar în UE. Participarea, la primul semn, în operaţiunea din Afganistan a fost privită drept o fereastră de oportunitate pentru a depăşi