Patapievici, Ponta, papioane. România e în recesiune ecoomică, dar în mare efervescenţă culturală.
Dacă i-aţi fi întrebat zilele trecute, până la izbucnirea scandalului, pe Calcan Valentin-Gigel, Bârlea Gheorghe, Mazăre Alexandru, Ştirbu Gigel-Sorinel sau Taloş Gheorghe Mirel ce-o mai fi şi ICR-ul ăsta şi la ce foloseşte, v-ar fi răspuns: Intreprinderea de Copite şi alte Realităţí. Cei mai sus invocaţi sunt membri al Comisiilor de Cultură ale Parlamentului, iar ICR e Institutul Cultural Român, aflat de când l-a înfiinţat Ion Iliescu, în subordinea Preşedinţiei.
Agitatul premier Ponta a decis că prioritatea absolută a României e mutarea ICR, din curtea lui Traian Băsescu pe tarlaua Parlamentului. Nimeni nu i-a spus ce poate să stârnească. Nervi, aripări, petiţii (intelighentia românească e mereu gata să semneze o scrisoare deschisă; unii şi-au construit opera din asta).
Nu stătea bine ICR pe lângă Preşedinte? O să-mi răspundeţi tot cu o întrebare: ce legătură au Traian Băsescu şi cultura? Uite că au. Via Levantul. Câtă vreme va mai citi la cartea lui Cărtărescu, preşedintele nu va avea timp de coterii culturale. Adevărul e că niciodată preşedintele n-a intervenit, n-a făcut presiuni, n-a emis vreo judecată de valoare în legătură cu activitatea Institutului. Care este una prestigioasă. Punct. Faptul că la şefia instituţiei se află doi admiratori sinceri ai lui Băsescu (Horia Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş) nu s-a simţit în politica ICR - nici în principiile, nici în valorile, nici în criteriile de selecţie.
Useliştii, în entuziasmul lor demolator, vorbesc despre lipsă de transparenţă (?!) şi fraude financiare. Dacă lipsa de transparenţă e pur şi simplu o gogomănie, pentru-contra fraude financiare există Curtea de Conturi. Nu e o chestiune de subordonare, nici măcar de cultură, ci de contabilitate.
Care e, totuşi, urgenţa d-lui