În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulţi oameni care şi-au făcut din eul propriu o obsesie.

E normal, până la un punct, să fim preocupaţi de noi înşine. Să ne îngrijim de mintea şi de corpul nostru, să ne dorim o viaţă confortabilă, o carieră împlinită, un amplasament social impozant sau, măcar, convenabil. E firesc să acordăm o atenţie specială proiectelor noastre, scopurilor noastre, ideilor noastre. În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulţi oameni care şi-au făcut din eul propriu o obsesie. Trăiesc halucinaţi de ei înşişi, de micile (şi marile) lor ambiţii, de imaginea lor, de ograda barocă a vanităţii lor. Pustiesc totul în jur etalându-şi, aproape obscen, portretul propriu. Lumea în întregul ei şi oamenii din jur par să fie instrumentele de ocazie al destinului lor, ale planurilor lor imediate şi de perspectivă. Rezultatul e dizgraţios şi contra-productiv. Indivizii pe care îi am în vedere folosesc orice împrejurare ca să vorbească despre ei. Sunt subiectul lor predilect la recepţii, vernisaje, mese amicale, pe stradă, în autobuz, peste tot unde poţi avea ghinionul să-i întâlneşti. Te ţin de nasture şi vorbesc precipitat, cu patimă, dinaintea privirilor tale împăienjenite de exasperare. Tocmai au avut o idee extraordinară, tocmai au terminat o carte, tocmai au păţit ceva incredibil, tocmai vor să te viziteze sau să-i vizitezi, ca să discute pe îndelete despre biografia lor interioară sau publică. Vor să-ţi arate ceva, să-ţi propună ceva, să-ţi ceară ceva. Vor să te implice în traseul lor. Nu iau în calcul posibilitatea să ai, la rândul tău, propriul tău traseu, proiectele tale, priorităţile tale. Îşi însuşesc timpul tău şi se joacă, impetuos, cu nervii tăi. Îţi fac agenda. Exişti pentru a-i sluji. Fără să-şi dea seama, te tratează ca pe un neant util. Neant, pentru că, substanţial, nu dau doi bani pe existenţa ta, pe libertatea ta, pe dreptul tău